Viața, viață legată cu ață!

 

Dimineață, m-am urcat în mașină și am luat calea Tulcei. Luasem deja o coroană de garoafe albe. Nu știu de ce prefer florile naturale, în astfel de momente. Știu că nu țin, dar cred că nu asta e important. În definitiv, ce ține în viață? Și pentru bărbați, flori albe, pentru femei, flori roșii. Ce ciudățenii, nu? Fiecare cu ale lui... Scrisesem „Drum lin, prieten drag”. Am greșit prima oară, „Drum bun, prieten drag”. Ca și cum ar mai fi putut fi pentru el, un drum și acela bun. Dar era urarea cu care ne desparțeam de fiecare dată, când pleca la drum. „Drum bun, Cristi!” La gândul ăsta, mi s-au umplut ochii de lacrimi.

Simțeam o tristețe continua, de când aflasem teribila veste. Presimțeam că se întâmplă ceva rău. Dar nu am avut curaj să insist cu mai multe mesaje. Ultima oară vorbisem în septembrie. Nu era neobișnuit. Noi vorbeam mult când aveam de lucru împreună. Puneam țara la cale. Apoi treceau luni, până ne auzeam din nou. Acum, cu pandemia asta, nu mai aveam nici un proiect, nici împreună, nici separat. Știam de boala lui. Mi se părea neverosimil. Eram născuți în același an. Îi și spuneam: „Hai, măi Cristi! Suntem tineri! Suntem puternici, noi ăștia născuți in `76! Hai că abia aștept peștele ăla, încă din 2017! O să treci peste! Sunt sigură!” Dar nu a fost așa... Îmi povestea de tratamente revoluționare, avea încredere și nu prea. Mai ales când vedea că se simțea rău. Nu se recunoștea. Nu mai avea putere. Eu aveam încredere. De unde să știu? Chiar dacă eram de-o seamă, chiar dacă ne lega o prietenie de câțiva ani.

Mașina rula încet pe șosea. Nu ne grăbeam nicăieri. El ne aștepta.

Imi repetam în cap: „La câte drumuri a făcut el pentru mine, măcar drumul ăsta să îl fac și eu pentru el!”

Era o vreme mohorâtă, când am ieșit din oraș. Pe măsură ce înaintam trist spre ultima întâlnire cu el, ploaia măruntă s-a oprit. Înseamnă că i-a părut rău că s-a dus... Cui nu i-ar fi părut la 44 ani abia împliniți? Când ai o soție frumoasă, un copil mic, o casă, o afacere și cam tot ce iți poți dori de la viață! Chiar asta era ce îi lipsea? O moarte. „Cu-o moarte toți suntem datori”, dar nu așa curând. A fost prea devreme, prea rapid, prea nedrept.

Cerul se deschidea. Se vedea soarele timid luminând. Știa că nu-mi place să conduc pe ploaie? Poate că acum îi veghea pe toți care veneau la el să ajungă teferi.

Nu puteam crede. Asta era senzația. Mi se umpleau ochii de lacrimi la fiecare amintire.

2017. Ne-am văzut prima oară să discutăm o colaborare. Venise cu inima deschisă. S-a prins că nu știam cu ce se mănâncă închiriatul autocarelor. Ne-a povestit cum trebuie să calculăm, să facem o ofertă corectă. Și corect a rămas până la sfârșit. Deja nu mai negociam, îmi spunea: Cât știi tu, Eli! Doar el mă învățase... Aveam încredere unul în altul. Așa a ieșit prima noastră tabără, primele excursii și tăvălugul ne-a luat și am ajuns și la ultima tabăra, la ultima excursie cu el, în decembrie 2019.

Aveam nevoie de mașină: se dădea de trei ori peste cap și venea.

Au fost multe reușite, au fost și eșecuri în colaborarea asta a noastră. Ne supăram și ne trecea. Acum, îmi dau seama, că în fața acestui drum mohorât, în suflet, nimic nu mai contează.

Am ajuns la capelă, cu gândurile învârtindu-mi-se în cap. Am intrat și l-am văzut zâmbind dintr-o fotografie, așa cum îl  știam. Așa am ales să mi-l amintesc. Chiar dacă era atât de multă tristețe în jurul lui.

Rămas bun, prieten drag! Chiar dacă nici acum nu pot crede. Parcă nu poate fi adevărat!

Tresar la fiecare autocar alb pe care îl văd pe drum. Realizez și zâmbesc.

Sunt 7 zile de când ai plecat. De tot...

Drum lin către stele!

 

Jurnal de România, Constanța

         

Oare Jurnal de România, București o fii la fel de tragic? Aceasta a fost întrebarea cu care am ieșit în cap, de la spectacol. Piesa aceasta, despre care citisem 3 rânduri, o scurtă prezentare, nu îmi spunea nimic și ... tragi-comic am plâns, de îmi sărea cămeșa de pe mine. Chiar îmi era teamă de penibil, dar ce mai conta?!

Pentru mine a fost un fel de psihodramă. Ce ar fi urmat după terminarea monologurilor actoricești, ar fi fost să urcăm rând pe rând pe scenă și să începem să ne spunem povestea vieții în 10 minute. Eu una deja mă gândeam la ce aveam de spus. Dar am fi rămas până dimineață, ceea ce nu ar fi fost posibil. Cel mai bine, e ca fiecare dintre noi să-si pună pe hârtie sau în minte cam cum și-ar povesti el viața, în cuvinte puține. Asta la o primă vedere.

Aici jurnalul. Mă gândesc că nu e greu să îți legi existența fie ea și de mai puțin artist, decât protagonistele piesei, de România. Indiferent în ce colț de țărișoară ai trai, destinul tău se împletește cu România, cu comunismul, cu postdecembrismul. Nu ai cum sa scapi. Dar nu am abordat problema apartenenței la orașul în care trăim, poate niciodată. Și apartenența la Constanța a fiecăruia dintre noi este clară, parcă mai clară după această piesă.

Dar dorința de a face ceva pentru orașul meu și credința că aș putea schimba ceva este un sentiment nou pentru mine. Până acum, mergeam prin orașul vechi și îmi dădeau lacrimile de ciudă când vedeam clădiri de patrimoniu lăsate să se dărâme. Blamam administrația că nu face nimic în acest sens. Pe 1 ianuarie eram la plimbare pe faleză, ca jumătate dintre constănțeni și constatam cu durere, și nu exagerez, chiar mă doare, că o clădire emblematică a orașului meu, se degradează de la an la an, de la lună la lună. Am auzit și varianta că nu a fost apreciat la timpul lui ca o capodoperă arhitecturală, dar tot Cazinoul meu și al tău rămâne.

Însă, chiar dacă sunt un pic exaltată de spectacol, tot nu văd ce aș putea să fac pentru acest oraș! Schimbarea începe cu noi, adevărat, dar ce aș putea face eu și promit ca strâng și un grup de prieteni, pentru a grăbi reabilitarea Cazinoului? De exemplu... Sunt gata să fac ceva, dar nu știu de unde să încep. Sau e prea mult? Să încep cu ceva mai mic? Poate... singura sinagogă din Constanța, care este de o frumusețe rară și care nu mai are mult și se va prăbuși. Si sunt atâtea astfel de clădiri, atâtea astfel de povești.

Probabil și asta este o reminiscență comunistă să vrei să faci, dar să nu știi ce, să nu știi cum și să fii aproape sigur că nu ai nici o șansă de reușită. Atitudinea ciobanului din Miorița... Și atunci pentru ce.

Și tot probabil din această cauză, noi nu suntem ceea ce am fi vrut să fim, orașul nostru nu este ceea ce ar fi meritat să fie și țara noastră este fix asta pe care ne-o merităm. Si nu este de nici un folos să te emoționezi la spectacole și să vrei să faci, dacă nu prea știi ce...

Aștept provincia! Aștept un semn!

Dragostea eterna

           Sunt deschisă oricăror recomandări de cărți. Îmi comand cu repeziciune volume întregi, după ce am citit că ele au făcut bucuria cuiva. Notez, de fiecare dată un titlu interesant. Tot ce mi-aș dori ar fi un pic mai mult timp și pentru mine, pentru plăcerea mea egoistă. Viața mi-a dat orice, eu nu știu să iau de la ea mai mult timp și pentru mine. Dar există momentul acela de revoltă, când luând o carte în mână, nu o mai las, uitând de alții, uitând de timp și întotdeauna de somn. Citesc orice, dar iubesc cărțile de dragoste. Și aș vrea să vă recomand, acum, o carte de dragoste. Inutil, cred să va povestesc câte cărți de dragoste am citit până la această „înaintată” vârstă. Dacă m-ați fi întrebat ieri, v-as fi spus că am citit toate genurile de cărți de dragoste. Dar astăzi, vă spun că uitasem să mai caut astfel de cărți de dragoste.

                              

„Dragoste eternă” scrisă de frumoasa Mirela Oprea, este o poveste de citit cu sufletul la gură. Este o poveste care te întoarce în lumea adolescenței. Doar atunci, sufletul meu a fost atât de pur și s-a putut bucura de fiecare pagina, scrisă cu atâta dragoste.

                               O poveste de dragoste perfectă nu poate fi decât între un duce, gentilom englez și o tânără franțuzoaică modestă și bună. Cu ce poate și compensată sărăcia decât cu bogăția spiritului?! Autoarea ne duce într-o lume demult apusă unde cavalerismul se întâlnește cu complotul perfid. Te lași purtat de acțiune prin codrii seculari, prin grădini părăsite care își caută stăpân și inspirație, prin castele care adăpostesc colecții de artă. Dar pe lângă cadrul creionat măiestru, personajele sunt puse în scenă și scena prinde viață. Nu voi a vă dezvălui nici acțiunea și nici mai multe despre aceste pagini pe care eu le-am citit cu mare drag și emoție, ci doar vă invit să vă faceți curaj să pășiți  într-o lume demult apusă și să vă visați alături de personaje în așteptarea prințului sau ducelui sau a bunătății omenești. Că ne dorim mereu, chiar dacă uităm uneori, să fim înconjurați de iubire, de bunătate și de sfârșituri fericite.

                               Mulțumesc autoarei și bunei mele prietene care mi-a recomandat cartea „Dragoste eternă”. Mi-au umplut sufletul de inocență și de visare.

Eu și Marea

                       Uneori uităm cât suntem de norocoși. Mă uit acum la mine... Mă uit la mare, din stânga se aud ritmuri neînțelese dar iubite de unii (da, de la Neversea), din dreapta puzderie de oameni care se bucură de căldură și de mare, și unii de alții. Spectacolul naturii care primește atât de generos cetele de gălăgioși, mă deconectează și mă face să mă simt bine, chiar dacă sunt o ciudată cu laptop la mal de mare.

                       Îmi place marea mai ales iarna, învolburată și neagră, așa cum numai marea mea poate fi. Este privilegiul ei, să fie iubită atunci, când alții fug de ea spre alte zări mai calde și mai prietenoase. Vara vin la ea, atunci când alții pleacă prăjiți și obosiți de valurile ei schimbătoare. Îmi place liniștea ei și tăcerea celorlalți. Și da, normal, o iubesc noaptea, singuratică, caldă. Toată viața mea a fost aproape de ea. Îmi amintesc de vremurile demult trecute, când adolescentă fiind, în vacanța mare, mă trezeam și plecam cu gașca pe plajă. Ajungeam pe la 11 și mă prăjeam pe nisip până după ora 3. Acum, asta ar fi o crimă dermatologică. Mă înroșeam un pic, un pic mai mult, poate și a doua zi eram gata de o noua rundă. Ne zvârcoleam pe cearceaf, prosoapele de plajă erau mai rare, ne aruncam în valuri la fiecare sfert de oră de prăjeală. Treceam „groapa” înot. Si asta de câteva ori. Nu, nu eram vreo sirenă, dar mai toți știam să înotăm atât cât să ne distrăm. Îmi amintesc o data, ne-am avântat iar să cucerim „groapa” de la Savoy. Cum prietena mea nu știa să înoate, dar nici nu se putea ține deoparte, a înșfăcat o perna gonflabila și a luat-o vitejește după noi. Văzând ca avântul dat de picioare exclusiv, o ține în urmă, a pus perna sub burtă să poată folosi și brațele. După groapă am realizat că sunt singură. Am luat-o înapoi și am descoperit-o pe I. salvată de un italian tânăr și bronzat, care îi explica într-o italienească inteligibilă la ce pericol s-a expus. Normal că I. nu a mai traversat niciodată Oltu-not, dar nici nu am uitat să ne amuzăm de fiecare dată de întâmplare.

Marea nu ne obosea niciodată, iar gălăgia, nici atât. Vacanța pentru mine era tot una cu

marea, cu plaja. Poate că am epuizat marea sub toate formele ei de acum, gălăgia ei sau a lor nu mă mai relaxează. Poate că-mi place mai mult liniștea și singurătatea ei. În acest moment o boxă bubuie în dreapta mea. Poate doar să mă facă atentă sau să mă îndemne să închid laptopul și să plec. Poate nu a fost o idee prea bună sau relaxarea mea este doar o pojghiță subțire care poate fi ușor pătrunsă. S-a oprit. Mai e până la apusul soarelui. E frumos aici la mare! Miroase a alge și a carne de scoici, valurile se sparg ușor la mal și unii mixează niște muzică. E frumos... și nu prea😀. Zgomotele se intensifică. Oare se mixează în același timp? Sunt prea bătrână pentru astfel de muzică. Cred că întrerup legătura și mă tot duc. Vă mai povestesc și altă dată cum iubesc eu marea. Acum e prea mult pentru mine.

Surpriză în cuplu

                     

   Se apropiau Sărbătorile de Paște. Își dorise să facă altceva anul acesta, doar împlinise 40 de ani! Nu mai voia vizite de protocol, unde trebuia să fie îmbrăcată impecabil. Rochia nouă special cumpărată pentru această ocazie, programare la coafor, la manichiură. Mereu arătase ca scoasă din cutie. E drept, vârsta își pusese amprenta pe silueta ei, altădată impecabilă. Noroc că era înaltă! Picioarele lungi perfect încălțate în pantofi fini erau încă piesa ei de rezistență. Sânii voluptoși în jurul cărora se croiau toate rochiile, atrăgeau mereu priviri. Dar ea nu avea timp să observe astfel de detalii. După părerea ei, acum nu era decât o doamnă respectabilă cu familie și copii. Doi la număr. Soțul, cu 3 ani mai tânăr, se îndrăgostise iremediabil de ea cu cincisprezece ani în urmă. Fusese, cum se zicea pe atunci, o piesă.  Puseseră bazele unei afaceri împreună. Munciseră pe rupte, până când au avut suficienți bani să angajeze oameni. El rămăsese să conducă afacerea, ea rămăsese acasă să aibă grijă de copii. Școli, extracurriculare, gospodărie, toate erau universul ei. Seara își aștepta soțul cu cina, atunci erau momentele lor. Discutau câte în lună și in stele. De multe ori îi prindea noaptea. Apoi pasiunea care îi unea, îi ducea spre dormitor. Și zilele se scurgeau pentru ea plate, asemănătoare, dar atât de fericite. Veneau apoi diferite evenimente la care mergeau împreună, unde ea la brațul lui zâmbitoare, atent aranjată, perfectă îl susținea în tot ce îi cerea El.

                Dar anul acesta , gata! Era obosită de atâtea protocoale. Parcă și relația lor scârțâia... El întârzia din ce în  ce mai des. Îi ținea cont la cheltuieli: „Iar rochie nouă, iar pantofi, nu vezi că nu mai avem loc în casă de ei?! Mai refolosește din dulap! Sau iar te-ai îngrășat! Fă și tu ceva!” Parcă și copiii nu mai aveau rezultate bune la școală, și ea era atât de obosită. Simțea că e sfârșită și totul se învârtea în același cerc plicticos. Pentru prima oară după atâția ani își dorea altceva. Dar cum să facă? Și atunci îi veni o idee.

                Ce ar fi să plece undeva doar Ei doi?! Dar unde? Poate scăpa de obligațiile impuse cu atâta scrupulozitate de el? Trebuie să poată! Inventă un plan bine pus la punct: Copiii duși la mama ei, anulat invitațiile din motive de sănătate (doar așa puteai scăpa din astfel de combinații), rezervare la Poiana Brașov pentru două nopți. Și lui? Lui i-a zis că anul asta vor face un frumos Paște în familie! Chiar dacă s-a lăsat greu convins, până la urmă a acceptat! Câte favoruri îi făcea ei? În ultimul timp din ce în ce mai puține.

                A pregătit bagajele, a pus dezabie-urile cumpărate special, s-a îmbrăcat de plecare și a așteptat. A așteptat. Se făcuse târziu. A sunat la hotel să anunțe că vor late check in. S-a rezolvat. Și a așteptat. Nu îi stătea în caracter să sune să-l verifice. Așa ca a așteptat. A adormit îmbrăcată pe canapea. Spre dimineață se auzi o cheie în ușă...

Nu cred în Dragobete

Nu mai cred în Dragobete. Nu mai cred în Valentine’s Day. Dar cred în dragoste. Cred în dreptul celorlalți de a crede în ce vor ei. Și, bineînțeles, cred în dreptul meu de a crede în ce vreau.

Când pășim în viață, idealiști și încrezători, avem lumea la picioare. Pe măsură ce experimentăm, aripile încep să se frângă, ajungem să ne mulțumim cu puțin sau uneori cu nimic. Și ne revoltăm: asta îmi doream eu? Sau nu ne mai revoltăm deloc: o luăm așa cum vine.

La vârsta la care alți adolescenți intră râzând în viață, eu m-am împiedicat și am intrat pe brânci. M-am bulucit, cum s-ar zice. Și mi-a trebuit ceva timp până să înțeleg ce caut eu în viața mea. Am amintiri și martori 😉 din perioada aceea. Eram tristă, neînțeleasă și încăpățânată. Dar aveam vise mari. Mult prea mari, am realizat mai târziu. Multe dintre ele s-au spulberat, nici nu mai fac obiectul gândurilor mele, dar unul singur s-a păstrat, poate s-a mai modificat pe ici pe colo, nu în părțile esențiale: DRAGOSTEA.

Vă mai aduceți aminte ce vă doreați de la Dragoste, când pășeați pe terenul minat al adolescenței? Eu, una, nu am uitat. Mi-am dorit să găsesc întotdeauna Marea Dragoste. Și pot să spun că am găsit-o!

Am citit, acum o săptămână, o listă abracadabrantă de ce calități ar trebui să aibă prințul pe cal alb, pe lângă cal, evident. M-am amuzat copios. Eu văd lucrurile mult mai simplist, și fără pretenția de a fi o rețetă de succes, o împărtășesc cu voi.

În primul rând, într-o relație este nevoie de 2. Dacă începem să cerem fără noimă și nu punem nimic pe taler, în afară de „sunt o zână”, nu prea sunt șanse de relație. De lungă durată, nici atât.

Știu că sloganurile feministe au mare căutare, dar aici nu-și găsesc locul.

Sa revenim la AȘA DA. Cred în Dragoste la prima vedere. Nu la ce înțeleg, cei mai mulți, prin asta. Cred ca, dacă ai în față sufletul pereche, o vei simți, încă de la primul contact vizual. Dacă ai îndoieli, ai încredere, al 7-lea simț vrea să te avertizeze!

La următorul nivel, este Atracția. Fără ea, viața e pustiu 😅. Ajută și când, după ani de zile, îți pierzi argumentele. Și atitudinea „ Ce treabă are s...a cu prefectura?!” este cea mai sănătoasă.

Comunicarea este cheia oricărei relații. Încă de la început, afli (cât poți să înțelegi) despre celălalt. Poți să spui ce vrei, ce-ți place, poți negocia.

Și, nu în ultimul rând, Respectul. Aprecierea în cuplu nu poate exista fără respect. Nu poți merge mai departe, dacă nu respecți ce face, ce este celălalt. Fie de la domeniul în care lucrează, fie de la banii pe care îi câștigă, fie de la pasiunile, pe care le are, Respectul este ceea ce dă rezistența unei relații.

Dragostea este ascunsă în fiecare dintre noi. Dacă noi ne deschidem cu bunătate către celălalt, și nu ne vânăm greșelile, pe care fiecare dintre noi, le facem, sunt sigură că putem avea acea relație de iubire pe care am visat-o pe când aveam fiecare 16 sau 17 ani.

Cred în Dragoste, cred în dovezi de iubire, dar nu cred în comercial. Înțeleg publicitatea, dar inima mea nu este de vânzare.💕

Trecerea

O zi frumoasă de februarie. Soarele încălzea șoseaua care șerpuia leneș de-a lungul dealurilor molcome. O curbă cunoscută, un copac bătrân, amintiri. Mașina înainta ușor și eu așteptam să recunosc din ce în ce mai multe. Nu era prima oară când străbăteam drumul ăsta în anii maturității mele. M-aș fi oprit să miros pământul reavăn, zăpada înghesuită pe marginea drumului de mâini uriașe făcute căuș. M-aș fi oprit să fac drumul mai lung, mai încet. Știam că nu mai era nimeni acolo. Știam că va fi doar o trecere. Voi trece în limita celor 50 km/oră și mă voi minuna de cât de scurt e drumul de la intrare în sat până la casa copilăriei mele. Voi recunoaște dereaua, care se umplea cu apă după ploi bicisnice , nu voi mai recunoaște casa unde am crescut, pentru că a fost vândută demult și alți proprietari i-au dat o altă înfățișare. Îmi voi aminti de locurile unde mă jucam cu păpuși, cu preșul și cu copii de la țară, doară eu eram de la oraș. Parcă mă vedeam cărată in brațe de bunica mea, cu adidasul legat de glezna umflată. Veneam de la grădiniță, aceeași grădiniță unde de dimineață căram câte un lemn ca să avem cu ce ne încălzi, și mergeam să-mi dea piciorul la loc Baba Safta sau cum o fi chemat-o, cu un fus legat cu o batistă, cu seu de oaie și descântece. Și acum la schimbările de anotimp sau la eforturi susținute glezna mea dreaptă îmi reamintește de ziua aceea.

Piersicul bătrân din curte, care nu mai avea frunze dar încă mai făcea câte 4-5 piersici uriașe cum nu am mai mâncat niciodată de atunci. Chiar dacă am muncit la cules de piersici să am bani de „țoale” când începea școala.

Diminețile răcoroase cu iz de bălegar si cântatul cocoșului. Laptele de vacă cald, nefiert, pe care nu am putut sa-l beau niciodată. Scovergile mari cât farfuria pe care le înfulecam când veneam de la joacă. Ulița pe care aduceam vaca acasă seara de la păscut. Somnul de prânz obligatoriu, după ce ne spălam pe picioare lângă marchiză. Mamaia se așeza lângă mine și-mi povestea povești pe care nu le mai știu. Și picotea și eu dormeam și eram fericită.

Fericirea pe care numai un copil o cunoaște în viața lui fără de griji, în care visează cu ochii deschiși și se gândește numai ce joacă să mai născocească când se va termina și corvoada somnului de prânz.

Și aș vrea să o întreb: Cum e, Mamaie, cu Canaraua Fetii? Mamaie, a fost vreodată Trif Nebunul?  Câte ai avea să-mi povestești! Câte aș fi vrut să aflu! Dar acum între noi stă pâlpâind o lumină ștearsă. Și-mi pare rău că nu mi-am făcut timp mai des și mai degrabă să stăm de vorbă.

Și ieșim și din sat și conduc absentă cu gândurile mele și-i duc pe ai mei în locuri pe care ei nu le știu și sub melodia radioului amintirile mele nu mai fac zgomot. Au amuțit.